Cinci minute pe zi de Lavinia Braniște

Volum nominalizat la categoria „Proză“ – Premiile Radio România Cultural, ediția a XII-a, 2012

Lavinia, eroina din Cinci minute pe zi, a fost studentă la litere. S-a lăsat, pare-se, de facultate. S-a apucat să studieze horticultura, prilej cu care a învățat, printre altele, și nu temeinic, să conducă tractorul. Merge la sală, la interviuri pentru joburi despre care nu știe de fapt mare lucru, la reuniuni ale fanilor LOST sau în tabere de fotografie și literatură. Se îndrăgostește de poeți și de alpiniști utilitari, povești care se termină nu prea bine. Își vizitează bunica la Brăila și mama în Spania. Se entuziasmează rapid și candid, dar își controlează autoironic efuziunile. Nu prea cunoaște sarcasmul. Circumstanțele vieții de zi cu zi, precum și propriul corp, o stingheresc aproape întotdeauna. Undeva între Bridget Jones și un personaj de-al lui Salinger, Lavinia încearcă tot timpul cu degetul o viață trendy care îi scapă mereu parcă în ultima clipă, și e, în fond, o inadaptată bonomă a cărei sinceritate cucerește.
Textele Laviniei Braniște, niște scurt-metraje light – în cel mai bun sens al cuvântului –, rulează fin pe coloana sonoră a unui middle class blues, în care nota veselă și cea tristă sunt adesea dificil de identificat. (Rareș Moldovan)
Interviu: Am avut o perioadă de frenezie cu concursurile comunale de creație

Viseptol de George Vasilievici

viseptol.ro

La scurt timp după publicarea primului roman (YoYo, Editura Tomis, 2008), George Vasilievici a început să lucreze la un alt roman, care avea deja un nume, Viseptol, și care a fost publicat pe fragmente în revista Tomis. Încercând să treacă peste aventura primului roman, George vorbea despre Viseptol ca despre un roman în care-și punea multe speranțe. Deseori, în redacția revistei Tomis, se adâncea în scriere și realitatea dispărea brusc, nici nu mai auzea dacă îl striga cineva. Intrase într-o febrilitate pe care el însuși o analiza cu fascinație, era un munte de bucurie când vorbea despre extazul scrisului. Îi sfătuia pe toți să se apuce să scrie proză. Când ieșea din patima scrisului, devenea foarte preocupat de părerea celor care îi citeau fragmentele romanului, păreri pe care le cerea de la toți, mai ales de la cei care nu scriau, voia să știe cum se văd lucrurile din postura Cititorului. Spre sfârșitul anului 2009 romanul era gata și a început să circule prin lumea literară. George l-a trimis la câteva edituri, dar nu a primit răspuns, lucru care l-a descumpănit și l-a făcut să creadă că Viseptolul va avea aceeași soartă ca și romanul de debut, YoYo, primit cu circumspecție de mai toți editorii. Oscilând între diferite posibilități de publicare, chiar dorind la un moment dat să facă el o editură, George își pierduse entuziasmul, dar n-a încetat niciodată să creadă în soarta unei cărți, a Cărții. În cele din urmă, Viseptolul „a apărut“ la începutul lui martie 2010 la o editură fictivă, editura TA, într-un număr de treisprezece exemplare, o idee năstrușnică, prin care parcă voia să scape de povara romanului și să se apuce de altceva. Să trăiască. Sau să devină taximetrist în rai, cum a spus la un moment dat. Ceea ce s-a și întâmplat, în cele din urmă. Și sunt convins că pasagerii din raiul lui George sunt mult mai atenți decât am fost noi, cei care am călătorit o vreme în mașina lui de scris. (Dan Mihuț)

Zece basarabeni pentru cultura română (interviuri cu tinerii dintre milenii) de Mihail Vakulovski

Premiul Interviuri culturale la Salonul Internațional de carte (31 augusut–4 septembrie 2012), Biblioteca Națională a Republicii Moldova

Zece basarabeni pentru cultura română face parte dintr-un proiect mai amplu numit Interviuri cu tinerii dintre milenii. Anul 2000 era considerat unul mistic și chiar apocaliptic, s-a vorbit și s-a scris foarte mult despre această cifră plină de simboluri, oricum, atunci treceam nu doar dintr-un secol în altul, ci și dintr-un mileniu în altul. Cum erau tinerii care au trăit aceste momente, ce făceau, cum gândeau, ce proiecte de viitor aveau? – cartea aceasta ne răspunde la aceste întrebări-stări. Tinerii aleși pentru dialoguri erau în focul acțiunii, în vârf, iar acum fiecare e o certitudine, nici unul nu a trădat speranța investită în ei, chiar dacă soarta lor – inevitabil – s-a schimbat de atunci.
Dumitru Crudu nu mai scrie poezie, în schimb, acum a debutat și ca romancier și e unul din cei mai apreciați dramaturgi contemporani, piesele sale fiind puse în scenă pe toate continentele, ceea ce se întâmplă și cu piesele Nicoletei Esinencu, care atunci încă nu debutase în volum, deși textele ei erau jucate pe scena unor teatre de prestigiu atât din România, cât și din Rusia, SUA, Germania, iar acum are cărți publicate și aici, și peste hotare. Ștefan Baștovoi a devenit ieromonahul Savatie, poetul deosebit de talentat dintre milenii s-a călugărit, și-a făcut o editură și a înființat și o revistă, iar cărțile sale de după călugărire, romane și eseuri existențiale, sunt poate cele mai citite cărți, cel puțin asta spun vânzările. Alexandru Vakulovski nu mai e debutantul furios care demonstrează prin cărțile sale de debut (3!) că se poate scrie și altfel, revoluționând limbajul în literatura română. Între timp, trilogia Letopizdeț a fost publicată, scriitorul editând și câteva cărți de poezie, iar piesele sale de teatru au fost traduse și editate în antologii din străinătate, unde au fost dramatizate, poeziile sale fiind selectate și pentru antologia de poezie din SUA, New European Poets, cea mai recentă carte a sa fiind romanul 157 de trepte spre iad sau Salvați-mă la Roșia Montană (Editura Cartier, 2010). Vasile Ernu a lucrat la una dintre cele mai mari edituri din România, a editat o carte de mare succes (Născut în URSS, Editura Polirom, 2007), tradusă în mai multe limbi, iar pe a doua a publicat-o direct în străinătate. Pavel Păduraru își continuă lupta ziaristică, dar între timp s-a afirmat ca poet și a publicat și un roman destul de controversat, care a provocat multe discuții. Mitoș Micleușanu este, alături de Florin Braghiș, fondatorul și realizatorul „Planetei Moldova“. Între timp, Florin s-a concentrat pe munca de designer, iar Mitoș pe literatură, editând trei cărți și devenind una dintre cele mai sigure voci literare. Roman Tolici este unul dintre cei mai apreciați artiști plastici tineri, expunând mai mult în străinătate decât acasă – la Praga, Strausberg, Celje, Berlin. Super-boxerul Octavian Țâcu a devenit un om de știință la fel de stăpân pe noile instrumente de muncă, care scrie cărți de istorie și lucrează la multe proiecte valoroase. Iar Zdob și Zdub este una dintre cele mai populare și mai originale formații de limbă română, cântând la prestigioase festivaluri europene, în turnee de promovare a albumelor sau pur și simplu în concerte, purtând marca unui nou stil: hardcore moldovenesc.
Ce-i unește pe acești artiști încă tineri? În primul rând, locul nașterii, toți fiind români basarabeni, apoi limba în care creează, toți cei „zece“ intervievați trecând Prutul și activând în cultura română. Interviurile sunt splendide, Mihail Vakulovski fiind un maestru în domeniu, iar răspunsurile sunt deschise, directe, lipsite de orice fel de inhibiții. O carte cu siguranță interesantă și pentru cititorii dintre mileniile trei și patru. Lectură plăcută!

Roșu, roșu, catifea de Veronica D. Niculescu

Povestiri cu î din i

Cincisprezece povestiri plus o confesiune, din vremurile cînd cu â din a se scria doar România. Republica Socialistă România. Pornim la drum în 1971 cu Grigore, nimeni altul decît micul Grișa al lui Cehov, teleportat în viitorul devenit trecut: în România comunistă.
Continuăm cu alți copii, stăm la cozile anilor ‘80, fie că sîntem oameni sau pisici, ne închinăm la zeițele vînzătoare, așteptăm să înceapă Calvarul, împănăm dulceața anilor copilăriei cu sîmburi amari, creștem, ne despărțim de toate cu o nespusă ușurare, în 1990, în Casa Poporului.
Amintiri din Epoca de Aur? Și da, și nu. Sînt întîmplări domestice dintr-o epocă sălbatică, cioburi de viață, uneori schițate în dialoguri repezi, alteori alcătuite din fraza lungă a unui singur gînd, povești cu decreței, cu frați, părinți sau bunici ai acestor copii. Între întîmplările atît de firești pe atunci, ce pot părea atît de absurde acum, se strecoară, nepusă, veșnica întrebare: cum de-a fost posibil?

păpădia electrică de Șerban Axinte

 

„Ceea ce surprinde și fascinează din capul locului în Păpădia electrică este naturalețea cu care Șerban Axinte își transcrie viziunile. Discursul său nu are nimic contrafăcut, strident, «literar»; din contră, poetul lasă impresia că nu face decât să repertorieze cât mai neutru, cu o precizie de grefier, o lume care i se oferă de-a gata și care, în ultimă instanță, îl cuprinde. E drept că asemenea fotograme, care nu pot fi captate decât în stări liminale, precum visul, hipnoza, beția sau demența, au un aspect halucinant și misterios, de underworld răsărit parcă din aburii alcoolului ori cufundat într-o memorie lichefiată. Numai că acest efect nu provine din anularea, ci tocmai din dilatarea percepției comune, din celulele surescitate ale retinei care descoperă nu atât o irealitate imediată, cât o realitate remixată, în care lucrurile pot fi și așa, și altminteri. N-aș putea băga mâna-n foc că lumea i-a mai ieșit și de această dată lui Șerban Axinte așa cum a vrut. Poezia, însă – cu siguranță.“ – Andrei Terian
„Șerban Axinte este, după cum știe toată lumea, unul dintre cele mai bune produse ale criticii literare din ultimul deceniu. Cronicar la Observator cultural, el este și autorul uneia dintre cele mai ambițioase sinteze recente – Definițiile romanului. De la Dimitrie Cantemir la G. Călinescu, o morfologie istorică a romanului românesc care merită cu prisosință o receptare en fanfare.
Însă, pe de altă parte, taman faptul că toată lumea știe cine e criticul literar Șerban Axinte nu-i face un PR prea grozav poetului Șerban Axinte, cu toate că cel din urmă e egalul absolut în drepturi al celui dintâi. Lucrul s-a văzut și la precedenta sa carte de poezie, Lumea ți-a ieșit cum ai vrut (Vinea, 2006) – recomandat de prefața empatică a lui Doris Mironescu, volumul n-a avut totuși receptarea pe care ar fi meritat-o. Iar acum, după cum se vede, scriu la rândul meu o prefață empatică, sperând din toată inima că Păpădia electrică va fi o carte mai norocoasă.
(…)Păpădia electrică e construită din trei cicluri (ca și Lumea ți-a ieșit așa cum ai vrut, de altfel – ceea ce poate să sugereze un anumit pattern arhitectural urmărit cu schepsis), intitulate decoct, bulb și acele electrice; ei bine, poemele tuturor acestor trei cicluri sunt inervate de imagini remarcabile, deseori de-a dreptul memorabile – citez aproape la întâmplare: «să ni se ridice din inimă o lumină atât de puternică încât cusătura lumilor să nu se mai vadă» (acele electrice), «ceva crește acum din mine, / cineva suflă asupra mea / cu miliarde de fotoni. // aura / înflorește din bulbul creștetului meu / într-o uriașă păpădie electrică» (păpădia electrică), «de ce îți este frică, atâta timp cât stai acolo, / nimic nu te poate atinge. // ce văd în tine, ce văd în tine, // un cimitir în care toți dumnezeii pământului / și-au lăsat morții să înflorească» (de ce îți este frică) ș.a.m.d. Sunt, toate, imagini de o mare frumusețe, cu care empatizezi instantaneu și te fac să stabilești cu textul de sub ochi acel contract de încredere despre care vorbea cândva Borges ca de o condiție sine qua non a lecturii de poezie.
(…) Așadar, dacă ținem să-l etichetăm generaționist pe Șerban Axinte, nu putem decât conchide că e cel mai atipic douămiist. Cu excepția obsesiei pentru hapax-ul existențial, nimic nu-l leagă de generația sa: nici poetica, nici maniera, nici tehnica. O atipie profundă transpare din tot scrisul lui poetic; or, după cum se știe, atipicii sunt întotdeauna câștigători pe termen lung.“ – Radu Vancu