INTERVIU CU MINE ÎNSUMI SAU BĂLAN CONTRA BĂLAN
Dimitrie BĂLAN
NOTA REDACŢIEI AGERO:
Începând cu acest prim-interviu, care este de fapt un auto-interviu al autorului volumului „Oamenii cetăţii”, vom publica periodic şi alte interviuri interesante ale unor personalităţi cuprinse in această lucrare. (George Roca)
Moto:
„Dacă o problemă nu se rezolvă de la sine, mai bine nici nu te apuci de ea”
MURPHY
FIŞIER
Dimitrie Bălan s-a născut la 22 octombrie 1936, în oraşul Cernăuţi, în interbelica România Mare, respectiv, în Bucovina de Nord. Pe buletinul de identitate scrie că e născut în URSS, iar acum Cernăuţiul aparţine Ucrainei. Se trage din părinţii Teodor Bălan, profesor de gimnaziu, liceu, apoi asistent, lector şi conferenţiar universitar de limbi străine (licenţiat în filozofie şi în franceză, engleză, germană şi rusă) iar mama Olga-Constanţa, funcţionară.
Şcoala primară a început-o în oraşul natal, apoi a continuat-o în Localitatea Siseşti (Mehedinţi) unde a fost mutat parţial Guvernământul Bucovinei, instituţie la care lucra mama sa. Apoi familia s-a mutat în Timişoara unde D. B. a intrat în clasa a II-a. La reforma învăţământului, a intrat din clasa I de liceu (Colegiul „C.D. Loga” din Timişoara) direct în… clasa a VI-a elementară. Este absolvent al Liceului Clasic Mixt din Timişoara, promoţia 1954.
A intrat la Universitatea „C.I. Parhon” din Bucureşti, Facultatea de filologie, secţia filologie clasică (1955-1956), de unde a fost exmatriculat în conjunctura „Contrarevoluţiei din 1956 din Ungaria” şi a situaţiei sale personale, legate de locul naşterii (URSS) şi lipsa de apartenenţă politică, întrucât n-a fost primit în 1949 în rândul pionierilor purtători de cravată roşie, deşi situaţia la învăţătură îndreptăţea acest fapt, în consecinţă, neavând ulterior acces nici la UTC sau UTM.
Elemente cu consecinţe dureroase care i-au îngreunat viaţa, mai ales sub aspectul accesului în presă, pentru care avea o pasiune deosebită încă de pe băncile liceului. În 1953, a debutat cu o epigramă în ziarul „Drapelul roşu” din Timişoara, ulterior, la acelaşi ziar, scriind în calitate de colaborator, în anumite momente, chiar şi fără drept de semnătură. La acest ziar, a mai scris cronica cinematografică şi dramatică, reportaje, recenzii, foiletoane satirice etc. A mai publicat de-a lungul timpului la Revistele „Scrisul bănăţean”, apoi „Orizont”, la „Urzica”, „Familia”, „Alma Mater”, „Magazin”, „Aurora”, „Unu” şi altele, precum şi la presa cotidiană din Capitală şi din provincie. De asemenea, a colaborat la TVR, Radio Bucureşti, Radio Timişoara, la TVO.
În 1957 a fost scurtă vreme funcţionar la Arbitrajul Regional de Stat din Timişoara. În perioada 1962-1965, a fost profesor de istorie, geografie, educaţie cetăţenească şi gimnastică, la Şcoala Generală din Răbăgani, lângă Beiuş. A absolvit, în 1962 Facultatea de Istorie-Geografie a Instituitului Pedagogic de trei ani din Timişoara, cu Examen de Stat, iar în 1977 a absolvit Facultatea de Ziaristică a Academiei „Ştefan Gheorghiu” din Bucureşti, alături de alţi absolvenţi ca, Mircea Dinescu, Sebastian Domozină, Ion Ghiţulescu, Coralia Medeleanu, Florin Brătescu, Dieter Gelner şi mulţi alţii, afirmaţi ca personalităţi în lumea mass-mediei româneşti. A făcut o specializare în presă, curs postuniversitar la Timişoara (1972).
La 1 septembrie 1965 a fost angajat, după multiple verificări şi tergiversări, pentru că nu a fost membru de partid, redactor la ziarul „Crişana” din Oradea, unde a fost pe rând redactor, redactor principal, publicist comentator, secretar general de redacţie. A lucrat ca nemembru de partid, timp de trei ani, în presa de partid. Abia din 1968, când a existat pentru puţin timp, o deschidere ideologică, a fost primit în PCR.
La 1 martie 1992, s-a angajat la „Noua Gazetă de Vest” din Oradea. La 1 ianuarie 1993 a devenit fondatorul şi directorul publicaţiei „Agenda afacerilor”, editată de propria sa firmă „Argus Super”- Casă de Editură, Comerţ şi Consultanţă. Între martie 1993 şi mai 1995 a fost vicepreşedinte al Comitetului Judeţean al „Alianţei Civice” Bihor. În cursul anului 1995 a fost purtător de cuvânt al Consiliului Judeţean Bihor al Întreprinderilor Mici şi Mijlocii. La 15 iunie 1996 a fost angajat la Fabrica de ulei în calitate de şef serviciu administrativ, de unde s-a pensionat la 15 martie 1998.
În paralel, a continuat să lucreze în presă. Începând cu 16 martie 1998 a fost redactor la „Jurnalul de dimineaţă” din Oradea, unde a exercitat funcţia de secretar general de redacţie al cotidianului „Jurnalul de dimineaţă – Magazin”. Între 15 martie 2003 şi 1 martie 2004 a fost membru fondator şi redactor şef al publicaţiei săptămânale „Informaţia de vest” (prima serie). În perioada martie 2002 – aprilie 2006 este redactor la Revista „Impact”, săptămânal editat de Universitatea Oradea.
Dimitrie Bălan a scris şi publicat peste 12.000 de articole, anchete sociale şi economice, interviuri, reportaje, note, cronici de film, cronici teatrale, foiletoane satirice, informaţii etc. De asemenea, a publicat schiţe, povestiri, recenzii, cronici în reviste de cultură şi artă. În 1958 a scris scenariul şi prezentarea unui spectacol de estradă intitulat „Primăvară, primăvară”, jucat pe scena Clubului CFR din Timişoara, în regia lui Cristian Pârvulescu. În 1961, la Casa de Cultură a Studenţilor din Timişoara a realizat în calitate de scenarist şi regizor un spectacol de varietăţi şi cabaret, în cadrul căruia a cântat şi, mai târziu, celebrul tenor de operetă Dorin Teodorescu, care pe atunci era student la Facultatea de Construcţii, iar la sugestia lui D.B., s-a înscris la Conservatorul „Ciprian Porumbescu”, făcând apoi o carieră strălucită, curmată de destin, din păcate, mult prea devreme.
La la 1 Decembrie 1968, a avut loc la Teatrul de Păpuşi din Oradea, premiera piesei „Haiducii”, scrisă de Dimitrie Bălan în colaborare cu Alexandru Popescu, iar în 1976, la secţia maghiară a aceluiaşi teatru a avut loc premiera piesei „Planeta prieteniei”, scrisă de D.B. şi tradusă în limba maghiară de Gyorgy Kovacs. În 1969 a scris, în colaborare cu Alexandru Andriţoiu, scenariul (parţial) şi textul prezentării pentru Emisiunea „Oradea pe antena dumneavoastră” a TVR.
În 1970 a avut o participare în volumul colectiv de epigrame, intitulat „Dansul săbiilor”, apărut la Editura „Facla”, în compania unor mari maeştri ai genului din acea perioadă. În 1970 a fost editată la Casa de Creaţie Bihor, piesa într-un act „Repetiţie întreruptă”, iar în 1991 s-a publicat în Revista „Cele Trei Crişuri” piesa într-un act, „Strip-tease” şi nuvela „Uşile”.
---------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
- Cine eşti tu, Bălane?
- Vorba unui personaj din „Omul care a văzut moartea” de Victor Eftimiu „eu sunt fiul operelor mele”. Dar am şi un tată, care a fost profesor de liceu şi chiar la un moment dat, dascăl universitar. Preda la fosta Facultate de Teatru şi Muzică, apoi la Medicină şi la Institutul Politehnic, toate din Timişoara, niscaiva limbi străine, după caz. Engleză, franceză, germană la început, apoi - „finis coronat opus”, obligatoria pe atunci, limba rusă. La un moment dat, rusa devenise baza temeliei fundamentale. Se dădea la admitere în facultate – obligatoriu -, şi limba rusă chiar dacă dădeai la medicină sau la filologie, la limba şi literatura română principal şi franceză secundar.
Ca să scap de armată, am făcut şi un an de „Maxim Gorky”, celebra facultate de rusă de pe str. Pitar Moş, paralelă cu bd. Magheru, în spatele hotelului „Ambasador”, evident, din Bucureşti. Sincer să fiu, nu aveam nimic împotriva lui Puşkin, Lermontov, a celor doi Tolstoi, Leon şi Alexei, a lui Dostoievski, ba chiar şi a unora mai apropiaţi de contemporaneitate, Serebreakova, Axionov, ba chiar şi a lui Maxim Gorky.
Mama, săraca, a fost funcţionară. La început, înainte de Războiul II Mondial lucra la Guvernământul Bucovinei. Iar în refugiu, ţin minte că am călătorit vreo trei săptămâni cu trenul pus la dispoziţie de instituţie pentru întreaga funcţionărime, ajungând la Turnu Severin. Dar n-am stat mult acolo, pentru că ne-a prins, chiar de Sfintele Paşti un bombardament neasemuit de… frumos, cu gloanţe, trasoare, cu bombe, cu rachete şi paraşute luminoase, ceea ce a determinat-o pe mama să spună: „Vai ce frumos se sărbătoreşte Învierea, aici în Oltenia, la Severin!”. Fireşte, cu o amară, ironie, ca a oricărui român care întotdeauna face haz de necaz.
- Deci, născut fiind în „URSS”, ai avut destule necazuri. Ba n-ai fost făcut niciodată pionier, ba ai ajuns utemist abia la 29 de ani când alţii dădeau în primire prerogativele de tânăr comunist, iar în presa de partid ai lucrat vreo trei ani şi mai bine fără să fii membru de partid. Să trag concluzia că ai fost disident?
- Aiurea! Consider că am fost cu toţii, cei care am trăit atunci şi n-am făcut deliberat altora rău.
- Vreau mai multe precizări privind C.V.-ul tău.
- Dacă vrei să ştii amănunte, citeşte fişierul de mai jos, care cuprinde un, fireşte, plictisitor curriculum vitae.
- Eşti jurnalist de mai bine de o jumătate de veac. Abia acum ai reuşit să ajungi să ai o carte?
- De fapt, am câteva cărţi, o piesă de teatru, o monografie a Casei de Ajutor Reciproc a Pensionarilor, în colaborare cu Petru Uniţa şi regretatul ziarist Ioan Creţu, participări la volume colective scoase de casa de creaţie, participări la două antologii intitulate, „Dansul săbiilor” (epigrame), precum şi „Hipocrate se amuză” (proză scurtă satirică), o piesă tipărită – „Repetiţie întreruptă”, precum şi două piese jucate la Teatrul de Păpuşi Oradea – actualmente Teatrul pentru Copii şi Tineret „Arcadia”. Este vorba de „Haiducii”(1968) şi „Planeta Prieteniei” (în limba maghiară, 1976). Mai sunt răspândite proze şi poezii prin periodice.
- Bag sama că eşti şi un tip... tradus. E o chestie! Dar o carte a ta… Numai a ta, reprezentativă?
- Acum sunt la prima şi… cea mai importantă, de peste trei sute de pagini şi care va avea şi volumele II şi III. Bineînţeles, dacă mă mai ţin balamalele şi sănătatea. Oricum, e frumos debut editorial, în prag de 70 de ani. Oare nu merit să intru în „Guinness book”? Arghezi a fost copil mic pe lângă mine, debutând cu o carte la încă frageda vârstă de 49 de ani.
- Ai realizat în cariera ta o sumedenie de interviuri. Dar tu ai acordat altora?
- Evident. Colegului şi prietenului meu, regretatul Theodor Crişan, pentru ziarul „Crişana”, cu ocazia premierei cu „Haiducii”, scrisă în cadrul CAP[i]-ului… literar cu Alexandru Popescu, ocazie cu care i-am acordat un interviu şi lui Ioan Chindriş, pentru Radio Cluj. Am mai acordat interviuri gazetarului Dinicu Braghină, tinerei, talentatei şi frumoasei studente la jurnalism, Ana Turda şi lui Nicu Moranciu care m-a dat mai bine de o oră la romanticul post de televiziune TVO, post marcat, după cum ar fi spus tovarăşul Lenin, de boala copilăriei comunismului, adică de un anumit stângism, dar nu chiar de culoarea roşie, ci mai degrabă albastră, că la urma urmei aşa a devenit situaţia, albastră!
- Am impresia că şi tu faci parte din clanul beiuşenilor. Aşa să fie?
- Depinde cum vrei s-o iei. Timp de circa trei ani, 1962-1965, am fost profesor în localitatea Răbăgani, în fostul raion Beiuş, orăşel în care mergeam destul de des cu motocicleta. Chiar şi la vreme de iarnă, făcând, fireşte, diverse cascadorii „dându-mă pe gheaţă” cu două roţi.
- De fapt, ce este această carte?
- Este un cadou pe care îl ofer din inimă tuturor acelora care doresc să-l primească. Şi dacă vrei, este un bilet pentru o minusculă bucăţică de nemurire.
- Ai mai scris şi altceva?
- Păi cum? Sigur. Vreo patru piese şi un început de roman.
- Şi ce s-a întâmplat cu aceste producţii?
- S-au pierdut. Cam odată la unul sau două lustre de viaţă, m-apucă „amok”-ul şi fac curăţenie generală prin hârtiile mele. Asta nu înseamnă că şterg cu radiera, ci pur şi simplu că arunc la gunoi ceea ce nu-mi place, adică manus-urile… netrebnice. Cu romanul e altceva. Mi-am cumpărat un top de 1000 de coli de „AQ4” şi am înfipt prima coală în carul maşinii de scris. Pe atunci nu erau computere. Pe „front page” am scris sus în dreapta cifra !1” şi apoi primul aliniat care suna cam aşa: „Eu nu am fost niciodată pionier, purtător al cravatei roşii, mai târziu, cu tricolor. Doamne şi ce se petrecea în sufletul meu de copil care învăţa bine şi nu era primit oficial în rândul celor buni!. În consecinţă, am reinventat „”pe cuvântul meu de onoare” în loc de „pe cuvântul meu de pionier”, cum cerea statutul acestei organizaţii. Ei, eram şi eu ca Esop, „Strugurii sunt acri…”
- Când şi unde ai debutat?
- Am debutat în 1953, în ziarul „Drapelul Roşu” din Timişoara, fiind încă elev la Liceul Clasic din Oraşul de pe Bega. De atunci şi până în prezent, am publicat peste 10.000 de materiale de presă, dintre care în jur de 500 ar fi interviuri. Şi atunci m-am gândit că ar fi cazul să le adun într-un volum pe cele mai semnificative, cu „Oamenii cetăţii şi nopţile lor albe”. Sunt cuprinşi în această carte, în primul rând orădeni care îşi duc activitatea în acest oraş, alţii care se trag de aici şi au cucerit poziţii importante în Capitală sau în alte oraşe ale ţării şi ale mapamondului. Şi într- o a treia categorie ar intra intervievaţii care au avut tangenţe cu Oraşul de pe Crişul Repede. Desigur a trebuit să fac succesiv mai multe selecţii, altminteri ar fi ieşit o carte în 24 de volume, cam ca British Dictionary, nu?
- Ai vreun interviu la care ţii în mod deosebit?
- Da. interviu simultan cu doi oameni foarte importanţi. Este vorba de celebrul violonist Ion Voicu şi de fiul său Mădălin. A fost după un concert pe care l-au susţinut împreună, tatăl ca solist, iar fiul ca dirijor, la Oradea.
- Şi de ce nu-l publici în această carte?
- Simplu. Pentru că nu-l mai găsesc. L-am realizat cu vreo trei decenii în urmă…
- Ce îmi poţi dezvălui despre „personajele” cărţii?
- Despre cei prezenţi în primul volum, n-are rost să mai spun ceva. Cine e curios, poate citi interviul cu pricina. Dar pot enumera câteva dintre personalităţile vieţii culturale şi ştiinţifice, din domeniile politic, economic, sportiv. Am avut bucuria şi onoarea să-i intervievez pe acad. Ştefan Milcu, pe profesorul Marius Barnard, fratele lui Cristian Barnard – primul om care a efectuat un transplant de inimă, Marius fiind mâna a doua la intervenţia chirurgicală respectivă, profesorul George Gerota – şeful Institutului de Hematologie din Paris, regizorul Alexandru Dabija. De asemenea, mai am în perspectivă interviuri deja realizate sau care urmează a fi realizate cu academicianul Ioan Pop de Popa, academicianul Mircea Ifrim, oamenii de afaceri Ioan şi Viorel Micula, Coriolan Vuşcan, Ioan Tulvan, Cristian Ţânţăreanu, marele fotbalist Emeric Jenei, marii dascăli universitari Teodor Maghiar, Viorel Faur, Agneta Marcu, Ioan Horga, Carmen Vasile, Corneliu Durgheu precum şi directorul Muzeului Ţării Crişurilor, Aurel Chiriac, muzeograful şi… peregrinul Ioan Godea, medicii Ioan Mateuţă, Ioan Mânea, Ionel Pop, Horea Olah, publicistul Stelian Vasilescu şi mulţi alţii.
- Bine, dar nu toţi aceştia sunt oameni ai cetăţii Oradea.
- Într-adevăr, nici măcar eu nu sunt orădean. Dar am trăit aici, am lucrat aici aproximativ trei decenii, iar intervievaţii mei care nu sunt din Oradea mi-au acordat aceste interviuri chiar în teritoriu orădean. Unii dintre ei s-au stabilit aici pentru o perioadă, alţii au venit cu treburi importante şi au pus astfel umărul pentru a mişca ceva aici la Oradea. Unii au participat activ, la diverse întruniri ştiinţifice, conferinţe naţionale şi internaţionale pe diferite specialităţi, simpozioane sau artişti care s-au produs pe scenele orădene.
- Ce alte proiecte ai pentru viitor?
- Am scris două piese de teatru pentru copii, care s-au jucat deja la Teatrul de Păpuşi şi acum am dramatizat povestea lui Kippling “Riki-Tiki-Tavi” din „Cărţile junglei”. Am promisiuni că şi aceasta va fi pusă în scenă. Ar mai fi şi volumul de poezii, „Iubiri din secolul trecut”. Am mai realizat şi intenţionez să continuu o memorialistică şăgalnică din viaţa de „mâzgălici” la cotidiene şi săptămânale.
- Nu prea ai avut stare în viaţă. Ce zonă a ţării te revendică?
- Nu numai una singură. Şi nu mă revendică ele. Eu le revendic pe ele. Am o formulă: „Cernăuţi-Timişoara-Oradea” şi puţin Bucureşti. Câte necazuri n-am avut din cauza Cernăuţiului natal, deoarece pe buletinul meu de identitate scrie „Născut în URSS”, deşi pe atunci, Bucovina de Nord era teritoriu pur românesc. Dar au venit tovarăşii la cârma ţării, cu consilieri din Răsărit, de unde ne venea prin anii 50 până şi lumina şi m-au damnat că am fugit de sovietici. Aşa că în 1949 n-am fost făcut pionier cu cravata roşie, deşi eram printre cei mai buni din clasă; în liceu n-am fost făcut utemist… În schimb am fost primit în organizaţia politică a tineretului comunist la vârsta de 29 de ani, când am devenit ziarist la presa regională de partid, la „Crişana”. Dar la treizeci de ani, am ieşit din organizaţie pentru limită de vârstă. Şi aşa, vreme de trei ani, din 1965 până în 1968, am fost ziarist la presa de partid, fără să fiu şi membru de partid. Apoi, fireşte, „m-am dat” cu comunişti.
- Deci nu eşti orădean get-beget…
- Nu. Mai întâi am fost cernăuţean, apoi timişorean. Dar de când s-a născut fiul meu, Mihai-Andrei la Oradea, în 1979, mă socotesc bihorean „pur sânge”.
- Crezi că ai omis pe cineva din suita de interviuri?
- Din păcate da. Unii au cam plecat puţin.. Amintesc doar câţiva dintre ei, unii foarte buni prieteni: poetul Alexandru Andriţoiu, scriitorul Dorin Iancu, magistratul Pavel Burtă, marele eminescolog Petre Creţia, scriitorul Radu Enescu, dr. Popa Ionică, dr. Mircea Pop, actorul Jean Săndulescu, tipograful şi gazetarul Aron Petruş , pictorul Kiss Alexe (Alek), părintele Gheorghe Liţiu, şi o pleiadă întreagă de oameni importanţi pe care i-am avut în vizor, dar n-am apucat să le iau interviuri..
- Dar or mai fi şi alţii care încă nu „au plecat puţin”.
- Din fericire sunt foarte mulţi. Şi sper să scot încă o carte cu interviuri. Numai să nu mă apuce dorul de veşnicie…
- Băgându-mi nasul în hârţoagele tale, am constatat că nu toţi „eroii” cărţii tale sunt get-beget din Cetatea Oradiei. Ei, te-am prins?
- NU m-ai prins, pentru că nicăieri n-am spus, nici pe copertă, nici în interior, că ar fi vorba în exclusivitate.
- De fapt, ce înseamnă Cetate în contextul cărţii tale?
- Este locul pe care îl sfinţeşte omul cu lucrarea sa. Nu vreau să umblu cu vorbe mari, dar „Cetate” incumbă ideea de oameni, de obşte. Şi eu mă refer la cei care au făcut câte ceva pentru cei din jurul lor, din „Cetatea” lor. Aş merge până acolo încât aş spune că unii au trudit în „nopţile lor albe” în folosul întregii omeniri. Şi atunci nu s-ar cuveni să spunem că Cetatea lor se numeşte „Omenirea”?
- Nu exagerezi un pic?
- Ba chiar un pic mai mult. Totuşi, printre cei apropiaţi mie, sunt şi oameni foarte mari. Nu dau nici un nume, ca să nu-i supăr pe ceilalţi.
- Mai batem mult apa-n piuă?
- Nu-i cazul. Mai importante sunt ideile intervievaţilor mei, că doar de aia le-am luat interviuri. Nu?
Dimitrie BĂLAN
- Maestre Eugen Ţugulea, nu împlineşti acum o cifră aniversară rotundă şi totuşi, eşti sărbătorit, ai primit o Diplomă „Pro Meritis”…
