Cafeaua de dimineata

Aceastã a doua sedintã a cenaclului a fost foarte densã si s-a bucurat - ca si prima - de o prezentã numeroasã. În deschidere, s-a pãstrat un moment de reculegere în memoria Aomului de înaltã constiintã civicã si a poetului Grigore Vieru, recent dispãrut dintre noi. Scriitorul a fost omagiat de Lucian Scurtu, dupã care au citit din opera lui Mircea Popa, Alexandru Sfârlea, Dan Popescu si Sânziana Nesiu.

Dan Popescu a amintit faptul cã în 27 ianuarie s-au împlinit 90 de ani de la moartea lui Ady Endre si a evocat personalitatea si opera poetului maghiar si legãturile sale cu Oradea. În acelaºs sens a vorbit si Gavril Coltãu, mentionându-l pe înzestratul traducãtor din literatura maghiarã Costa Carei.

În cadrul cenacular al bibliotecii s-a anunþat apropiata lansare a unui nou volum de poezii semnate de Gheorghe Vidican: „Mansarda cu vitralii”.

Dar momentul cel mai important al sedintei a fost prezentarea operei lui Alexandru Sfârlea, autor consacrat de cele opt volume de poezie. Operatia a fost fãcutã cu aplicatie de criticul si universitarul Dan Popescu, dupã care Al. Sfârlea a citit cu aplomb si cu marcantã încãrcãturã emotionalã din poeziile sale.

Despre poet si opera sa au vorbit Dimitrie Bãlan, Cãtãlin Susu, Mihai Vieru, Gheorghe Vidican ºs Bogdan Husanu.

Urmãtoarea întâlnire va avea loc peste douã sãptãmâni.

LiterART - Dipticul lui miki

Alexandru Sfârlea – grafitti pe sârmă Miki VIERU

Deşi nu e de acord cu explozia de etichetări de toate felurile, mai noi, mai vechi, Alexandru Sfârlea e mai aproape de tipologia generaţiei 2000 decât îşi închipuie. După un debut în forţă (1989 – Dezvăluiri) – neluat în seamă din cauza vremurilor, după un foarte neinspirat prelungit, în livres de poches: Către Sing (1995-1997) absolut puternic care a avut un impact bun şi o receptare critică aşijderea în cuvintele lui Alex Ştefănescu, Marius Tupan şi Robert Şerban, care îl subliniau ca poet al vigorii, urmează Rac săgetat. Poezia pe care ne-o propune Sfârlea ca excurs nu prea are a face cu stările liricoide. Ea este una a unui balans între implozia provocată de o măcinare autodidactă şi de toate procesele unei chimii a afectului şi a minţii care reinterpretează realitatea pe calapoade proprii, astfel urmându-i explozia de poem frust şi brut în expresie şi metaforă. Practic poetul Alexandru Sfârlea se comportă ca o supernovă cu stadiile à rebours. Întâi face implozie şi după aceea se extinde. Deşi retractil în a trimite cărţi pare să fie prezent în critică, adesea fiind receptat ca un poet cu un umor negru la care se râde cu lacrimi. Horia Gârbea se lasă prins de captatio benevolentiae din scrisoarea lui Sfârlea şi îl menţionează în Luceafărul ca pe o mostră a umorului detaşat deşi poetul este departe de a fi detaşat, în scriitură ca şi în viaţă. El îl asigură pe Horia Gârbea că nu a pus praf de antrax între paginile cărţii. Deşi un poet al extremelor atitudini, lucru care îl apropie de douămiişti, lui Alexandru Sfârlea nu-i lipseşte coordonata umorului sănătos. Al doilea volum, Rac săgetat, păstrează foarte bine discrepanţa dintre titluri şi corpul poemului, de un cinism frust. La bun exemplu: „O zi în care mă detest/ ca pe un vierme proscris/.../ o zi în care mă urăsc visceral/.../ o zi în care cheful de a bea vodcă/ se scurge-n călcâiele strivindu-şi tremurul/ cu numele lui Ahile cu tot/ ‚Ai o călcătură de fiară/ ghiftuită cu fiere încinsă/ se vede asta din rictusul plesnit/...“ (O zi de excepţie) sau „M-am adâncit în mine, azi/ ca într-o junglă ticsită cu fiare/.../ răgete şi urlete/ ce-mi sunt familiare“ (Un altfel de‚ Rapid eye movement). Acum îmi vine în minte proaspăta carte a lui Cătălin Lazurca – Răufăcătorul vorbeşte. Dacă nu ai cunoaşte din text, deşi acesta le notează şi le scoate evident în faţă, ieşirile poetice ale lui Alexandru Sfârlea, ai spune că, deliberat îşi construieşte o imagine de poet maudit mai abitir decât Dan Sociu. În poezia lui Alexandru Sfârlea se vede câte ceva din expunerea colorată, inedită şi un pic barocă a lui Luca Piţu: „Aştept să se depună praful/ graseiază un ‚X’ ştergându-şi sudorile reci/ cu o batistă .../ ...devine ciuruită, ca de acizi: (l-au demolat pe cel potrivnic lor/ cu o cinică detaşare imundă)/ sub pulbere şi moloz îmi închipui/ ce liric şi mimetic oftează“ (Metodă fără recurs). Intertextualitatea nu există aşa de pregnant însă apar procedee ale metatextualităţii. Vorbirea despre scris şi poem, despre corpusul lui, despre alcătuire dă o nuanţă postmodernistă reală combinată cu înfloriri de limbaj inedite: „Acest Text – sper că doar el – / va fi umilit/ de obşteasca unanimă nepăsare“/ urmeză o explicaţie care ţine de postmodernitatea minimalismului „(l-am vrut ornat cu rictusuri/ ca nişte aţe dintr-un ştreang ferfeniţit)/ nici mutilaţilor sufleteşte/ nu le mai arde să-şi recunoască/ de cu zori, încă o rană vie/soră cu stupoarea şi consternarea“ (Text Umilit). Lupta poetică a lui Alexandru Sfârlea cu textul este una cât se poate de postmodernistă, în expresie şi stil. Dacă s-ar găsi şi alte forme ale scrijelirii sufleteşti probabil că lecţia grafitti-ului ar fi una aplicabilă în cazul poeziei lui Sfârlea, aici nu este neapărat vorba de o poezie a imaginii cât de o completare a strigătului în text, nemulţumitor ca suport al imaginii, de minimalism explicativ cu venă prozastică, de grafitti de sentimente ornate baroc pe ziduri de urbe, dacă nu înăbuşite în lumile interioare, lăsate la dospit să iasă în cele mai diverse forme. Manasia, dacă ar fi fost în locul meu probabil că ar fi spus despre Sfârlea că este un rezidualist urban perfect, dar care îşi păstrează, paradoxal rigori, de text care nu ajută poeziei lui şi mesajului poeziei lui cu nimic. Poate lupta cu textul ar trebui dusă dincolo de forma lui. Alexandru Sfârlea se întoarce aproape fără să realizeze la nişte mici convenienţe ale textului pe care îl tot desfiinţează. Şi atunci nu mai are rost chiar rostul textului, atunci când poetului îi reuşeşte, de exemplu acest grafitti de excepţie: „...văd negru în faţa ochilor/ până şi cuvântul POEZIE/ se târâie ca împins de la spate/ şi sâsâie la mine:/ ‚Vedea-te-aş ca pe un trăsnet/ sugrumat în silă/ de mireasma florii de tei“ (Trăsnet sugrumat). Alexandru Sfarlea in cadrul Cenaclului de la Biblioteca 29 februarie 2009 http://cenacluoradea.wordpress.com/category/uncategorized/