Poet şi eseist, autor şi de proză, Traian Ştef e un scriitor complex, de o alonjă intelectuală aparte. Echinoxist prin formaţie, în perioada studiilor universitare clujene, e unul dintre „pilonii" echipei „post-decembriste" a revistei orădene Familia, alături de Ioan Moldovan şi Ion Simuţ. Cel dintîi are un profil mai strict de poet (face şi recenzistică, preponderent tot despre volume de versuri), al doilea e critic şi istoric literar. Mai mult ca ei, Traian Ştef e un intelectual cu apetit speculativ, de unde mobilitatea formulelor adoptate: poezie - de fină notaţie şi reflecţie, esenţialmente livrescă - în Călătoria de ucenic (1993), Femeia în roz (1997), Tandreţea dintre noi (1999), Epistolele către Alexandros (2004), Didascaliile (2007), proză în Orbul şi dintele de aur (2002, cu o ediţie în maghiară în 2004), critică aplicată în micromonografia Leonid Dimov, scrisă în tandem cu Viorel Mureşan (2000), şi în alte ocazii revuistice, eseuri în Despre mistificare (1998), Ridicolul (1998), Despre calitatea umană (2000), Deficitul de prezent (cartea de acum). Oricînd antologabil în retrospectivele poeziei echinoxiste şi în cele ale literaturii „valurilor" literare româneşti din ultimele trei decenii, foarte interesant şi în proza sa „eseistico-poematică" (aşa calificată în subtitlul Orbului...), parabolică, multiplu-stratificată, în linia lui Pound, ca şi Epistolele... sale, Ştef rămîne cel mai caracteristic - probabil - în eseuri, adică acolo unde alonja despre care vorbesc se traduce într-o gamă tematică largă, dincolo de focalizările literare.