Epilog

Istoria critica a literaturii romane.
5 secole de literatura
Nicolae Manolescu


Epilog

Istoria unei istorii

La originea acestei cărţi stă prejudecata că un critic literar e obligat să scrie până în jurul vârstei de cincizeci de ani o istorie a literaturii. Albert Thibaudet a publicat-o pe a lui când avea şaizeci, iar G. Călinescu când avea patruzeci. Prejudecata ca atare mi-a fost cultivată de către prietenul meu Z. Ornea, care, ca istoric literar el însuşi, dar mai ales ca editor, fie şi într-o editură de stat, cum erau toate înainte de 1989, era convins că poate garanta apariţia unei cărţi care întâmpina, prin natura ei, nenumărate dificultăţi. M-am referit în prefaţă şi în postfaţă la dificultăţile de principiu. Z. Ornea, ca şi mine, se gândea însă mai degrabă la cele legate de Cenzură. Primele noastre negocieri au avut loc pe la jumătatea anilor ’80, când mă apro-piam de vârsta de cincizeci de ani. Deşi era vorba pentru început doar de partea consacrată literaturii de dinainte de 1900, mai puţin expusă, n-aveam cum să precedem toate rigorile Cenzurii. Cea mai importantă era clară: interdicţia de a menţiona numele autorilor care părăsiseră ţara, tot mai mulţi în deceniul al nouălea. Fiind în discuţie opere vechi, numele interzise nu erau ale unor scriitori, ci ale unor critici şi istorici actuali care se pronunţaseră despre ei, ceea ce limita gravitatea lucrurilor, dar n-o excludea. Imposibilitatea de a-i cita era cât se poate de stânjenitoare. Unul dintre ei, Virgil Nemoianu, care trăia în SUA, scrisese o carte incon-tur-nabilă despre romantism. Ion Negoiţescu, care publicase un volum de studii despre scriitorii moderni din a doua parte a secolului al XIX-lea, tratându-i, foarte original, ca pe contemporani ai noştri, se refugiase în Germania.
Primul volum al istoriei a fost gata, destul de repede, în primăvara lui 1989. El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul şi proza romantică şi postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor. Le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărţilor lor de care mă folosisem şi din care reprodusesem unele pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu ştiai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, ori chiar după tipărire, m-am înţeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariţia cărţii. Situaţia politică era tot mai critică. Regimurile comu-niste din Europa se prăbuşeau după o lege a dominoului care ne dădea şi nouă, românilor, anumite speranţe. Întârzierea era aşadar vitală, dacă nu doream să risc mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Cartea a fost expediată la o tipografie din Bacău, cu care Editura Minerva colabora. Consemnul din partea editorului era să nu se grăbească. Din prudenţă, m-am dus la jumătatea lui decembrie 1989 la Bacău, înarmat cu un teanc de pagini noi şi cu numeroase corecturi de detaliu, pe care voiam să le introduc în carte, nu atât din necesitate, cât spre a o mai ţine în loc o vreme. N-am ajuns însă la tipografie. O întâlnire cu Gheorghe Toma, care era preşedintele Consiliului Judeţean şi pe care-l cunoşteam de la „Zilele Călinescu” din Oneşti şi, pe când era secretar cu propaganda în oraşul moldovean, ne acorda tot sprijinul,
m-a determinat să renunţ. Gheorghe Toma, pe care l-am vizitat în clădirea înconjurată de taburi a Consiliului Judeţean, m-a scos strategic din birou, conducându-mă până în părculeţul din spate, unde, după ce mi-a propus să mă aşez pe o bancă, mi-a spus: „S-a terminat!” Declaraţia era prea categorică şi venea, în plus, de la un om prea bine informat ca s-o pun la îndoială. Aşa că m-am dus acasă la profesorul Nicolae Neagu, fostul meu student, şi am ascultat până seara emisiunile radioului Europa liberă. Era marţi, 18 decembrie. Timişoara fier-bea. În noaptea precedentă, Toma participase la o teleconferinţă în care, după cum îmi relatase, Ceauşeştii strigaseră pe două voci un singur cuvânt: „Trageţi!” După părerea lui Toma, atât partidul, cât şi Securitatea îl abandonaseră pe Ceauşescu din pricina acelui strigăt repetat, care, dacă i-ar fi dat ascultare, i-ar fi făcut complici în evenimente din care n-aveau cum să mai iasă. Profesorul Neagu, care, în paranteză fie zis, va conduce la preluarea puterii în oraş patru zile mai târziu, secondat de Viorel Hrebenciuc şi
de Valeriu Iacubov (asta e istoria!), era şi el de părere că totul s-a sfârşit. M-am întors la Bucureşti fără să mai solicit tipografilor întâr-zierea tipăririi. Imediat după revoluţie, am cerut şpalturile (printurile de azi) ale volumului şi am reintrodus numele cenzurate. Primul volum al Istoriei critice a apărut în 1990 la Editura Minerva.
Pauza care a intervenit în deceniul următor a fost una de tipărire, nu de lucru propriu-zis. Am continuat să scriu (Poeţi romantici, tipărit la Editura Fundaţiei Culturale, unde a fost reeditat şi primul volum, reprezintă dovada, deşi nu era la propriu vorbind un al doilea volum). Ceea ce s-a schimbat a fost ritmul. Şi nu doar noile mele ocupaţii, politice, l-au încetinit, ci câteva alte împrejurări despre care n-am vorbit până acum. Unele ţineau de însăşi materia dificilă. Capitolul despre Eminescu m-a ţinut în loc ani buni. Simţeam în mod limpede că marele poet tre-buie abordat diferit decât fusese, de către Ion Negoiţescu inclusiv, al cărui studiu capital data, el însuşi, de patruzeci de ani (tipărit în 1968, fusese scris în 1952). Dar capitolele care nu mă lăsau să dorm erau cele despre literatura con-tem-porană. Intuiţia îmi spunea că trebuie lăsate lucrurile să se aşeze. După un deceniu şi jumă-tate, când am ajuns la perioada comunistă,
mi-am dat seama că nu mă înşelasem. Am fost obligat să recitesc aproape totul. Trebuie să spun, de altfel, că am recitit toate cărţile, chiar şi pe cele despre care scrisesem, şi uneori şi nu numai o singură dată, în treacăt. N-am păstrat decât acele pagini scrise înainte pe care mi s-a părut inutil să le reformulez după noua lectură. Am recitit şi întreaga critică referitoare la scriitorii de ieri şi de azi. Ocazie cu care mi-am verificat aprecierile asupra valabilităţii în sine a criticii şi nu doar asupra meritelor ei tranzitive.
Anii ’90 au reprezentat, cum se ştie, teatrul unei adevărate bătălii pe tema revizuirii litera-turii din comunism. Din nefericire, bătălia s-a purtat mai ales în plan principial. Întrebarea frecventă, la care răspunsurile au fost contra-dic-torii, era dacă revizuirea e necesară sau nu. Operele n-au fost recitite. Abia mult mai târziu o relectură propriu-zisă va părea indispensabilă. Dar şi atunci, ea a vizat puţine opere, şi anume acelea care avuseseră parte de o receptare poli-tizată. S. Damian, de exemplu, a reluat dintr-un unghi nou romanul Delirul al lui Marin Preda, care, la apariţie, fusese obiect de scandal politic (şi încă internaţional), fiindcă evoca figura contestată a mareşalului Antonescu. Discuţia a fost extinsă la întreaga operă a lui Preda, inclu-siv la volumul întâi din Moromeţii, de către George Geacăr, într-un studiu care fusese la origine o lucrare didactică de grad. Niciuna dintre aceste recitiri n-a avut ecoul scontat şi normal. M-am văzut silit să recitesc eu însumi întreaga literatură postbelică şi, în primul rând, romanele al căror caracter referenţial era maxim. Desigur, şi poezia, eseul şi dramaturgia. Ope-raţia aceasta, extrem de laborioasă şi, de ce n-aş recunoaşte, foarte plictisitoare, pe alocuri, mi-a confirmat faptul că, dacă aş fi făcut-o cu zece ani mai devreme, Istoria critică ar fi arătat altfel, cel puţin în capitolele despre literatura contem-porană. Şi nu numai în acestea. Citim sau reci-tim în funcţie nu doar de noi înşine, ci şi de epocă. Debutând an de an la România literară critici din generaţia 2000, mi-am dat seama că ei privesc foarte diferit literatura din regimul trecut. Faptul fiind normal, mi-a trebuit un timp să înţeleg în ce consta diferenţa. (Cursul meu de la Universitate, consacrat cu începere din 1988 instituţiilor literare de după 1948, a avut nevoie pe parcurs de două corecţii de traiectorie: prima, în anul şcolar 1990-1991, când am putut pre-zenta situaţia într-o manieră scutită de obiectivismul anterior – termenul denota în anii ’50 un mod neimplicat, aşadar, în viziunea epocii, condam-nabil, de a vorbi despre concepte şi realităţi literare puternic conotate ideologic; a doua, cincisprezece ani mai târziu, când mi-am dat seama că am în faţa mea tineri care abia se născuseră când regimul comunist colapsa în mai puţin de o săptămână şi care aveau despre Ceauşescu exact reprezentarea pe care o avu-se-sem eu despre Antonescu, nu numai în momentul înlăturării lui, când nu împlinisem cinci ani, dar chiar în momentul execuţiei, când mă pregă-team să merg la şcoală. Aceste corecţii de tra-iectorie au fost rezultatul unei experienţe din care am învăţat să nu absolutizez receptarea şi înţelegerea literaturii.)
Diferenţa dintre generaţia mea şi aceea din jurul lui 2000 consta, înainte de orice, nu atât într-o selecţie, cât într-o selectivitate diferită. Ceea ce generaţia 2000 dispreţuia sau ignora din literatura română, şi nu exclusiv din perioada comunistă, era cu mult mai mult decât ceea ce generaţia mea fusese vreodată ispitită să lase pe dinafară. Tinerii nu dovedeau neapărat mai mult spirit critic decât noi, dar aveau, cu sigu-ranţă, alte criterii de selecţie care, bune sau rele, erau criteriile începutului de secol XI. Dacă Istoria critică e rezultatul unui alt tip de selecti-vitate decât aceea din Istoria lui Călinescu din 1941 (şi nu din orgoliu o iau ca reper, ci fiindcă este singura, în ultimii cincizeci de ani, care nu e doar un manual sumar şi neanalitic), este şi datorită felului în care în secolul XI e recitită literatura română din cele cinci secole de când ea există. Să adaug şi faptul, deloc conjunctural, că avem în deceniul din urmă câteva solide dicţionare literare. Călinescu se plângea, când lucra la Istoria lui, de absenţa instrumentelor de lucru. Examinând, în anii ’30, opera lui Eminescu, fusese obligat să citeze în cuprinsul studiului său postumele, needitate încă la acea dată. La începutul anilor ’90, situaţia se schimbase în ce-l priveşte pe Eminescu (dar ediţiile critice, unele în şantier, continuau să lipsească), nu însă şi în ce priveşte instrumentele de lucru. Primul dintre dicţionarele literare, acela al lui Mircea Zaciu, căzuse victimă unor tratative nesfârşite cu Cenzura. În 2003, când Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, mi-a propus un termen de predare după cinci ani (care m-a scos din impas, publicarea într-un singur volum a Istoriei îngă-duindu-mi să mă plimb, ca un cursor, pe toată suprafaţa literaturii române în funcţie de posi-bilităţile de informaţie şi, de ce nu, de capriciile spiritului meu critic), aceste dicţionare înce-puseră să apară şi mă dispensau de nevoia de a trata, nu pe picior de egalitate, desigur, dar, în orice caz, laolaltă scriitori de toată mâna, nemaicitiţi de nimeni şi dispăruţi din librării şi din manuale. Aşa s-a născut ideea că o istorie a literaturii este altceva decât un dicţionar. Mărtu-risesc a n-o fi avut de la început. Nu vreau să fie trasă de aici concluzia că selecţia pe care
mi-am permis-o a fost influenţată sau, cu atât mai puţin, că este aceeaşi cu a generaţiei 2000. Lecţia pe care profesorul a învăţat-o de la stu-denţii lui este aceea că trebuie să fim atenţi la actualitatea literaturii din toate timpurile, nici-de-cum că tre-buie să avem gusturi şi preferinţe ase-mănătoare sau identice. În postfaţă m-am războit nu numai cu preferinţele şi gusturile generaţiei 2000, dar şi cu pariul ei exclusiv pe prezent. Altul e însă sensul în care vorbesc aici de actualitatea clasi-cilor şi a modernilor. Ei sunt cu adevărat actuali, nu însă toţi şi nu numaidecât aceiaşi pe care conta generaţia lui Călinescu şi, de ce nu, gene-raţia mea. O nouă selecţie (poate mai drastică, în orice caz mai potrivită cu spiritul mileniului în care am intrat) era aşadar de rigoare.
Revăzând sumarul Istoriei critice, trebuie să admit că selecţia constă mai puţin în ce afirmă decât în ce neagă: e mai bine definită de absenţe decât de prezenţe. Marii scriitori au rămas, în secolul XIX, aceiaşi. În secolul XX, lista e mai bogată, dar nu radical alta. Blecher, Holban, Pillat şi Mateiu I. Caragiale nu erau scriitori canonici în Istoria lui Călinescu. Dar Sadoveanu şi restul, da. În schimb, absenţele sunt mult mai semnificative, mai ales în perioada de dinainte de 1916 (Brătescu-Voineşti şi compania), dar şi în perioada interbelică (Cotruş, Crainic, Gyr, Demostene Botez, Camil Baltazar etc. şi într-un fel, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gib I. Mihăescu, pe care i-am expediat în câteva rânduri). Cât priveşte contemporaneitatea, aici selecţia poate suscita nedumeriri încă şi mai mari. N-am pretenţia infailibilităţii. Se prea poate ca într-o a doua eventuală ediţie s-o revizuiesc. În cazul contemporanilor, întrebarea principală este de ce i-am cruţat pe unii şi nu pe alţii de apartenenţa la realismul-socialist. Cea mai drastică penalizare a suferit-o Marin Preda, unul dintre scriitorii importanţi de după al Doilea Război Mondial. Dar e un scriitor cu o gândire realist-socialistă, cu tot imensul lui talent, atât în primul volum din Moromeţii, cât şi în ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni. Judecata nu priveşte valoarea operei, ci ideo-lo-gia ei (literară, înainte de orice). În fine, am coborât nivelul tonului judecării estetice a mul-tora dintre contemporani, dar pe care i-am reabilitat (nu în compensaţie, ci fiindcă mi s-a părut firesc) ca scriitori reprezentativi. Nu e o simplă deosebire de nuanţă. Cu toate concesiile la care Cenzura (dar şi autocenzura) i-au împins, scriitorii cei mai de seamă s-au dovedit, după 1965, capabili să înfrunte provocările unei ideo-logii şi ale unei politici culturale pe cât de primejdioase, pe atât de perfide. Majoritatea operelor dintre 1965 şi 1989 au o miză mare. Morală şi politică. Inclusiv cele de critică lite-rară, care au reuşit să opună canonului oficial, preponderent politic, un canon propriu, bazat pe estetic. Nu vreau să ascund că le-am recitit cu oarecare îndoială. Mă temeam de faptul că ar putea părea „datate” sau ca măcar unele dintre concesii să fie astăzi greu de suportat. Din fericire, au rezistat admirabil la o relectură care nu mai datora mare lucru celei de altădată. Contestarea acestor scriitori în vremea din urmă n-are nicio justificare. Prin operele lor, oricât de imperfecte, ne cunoaştem mai bine trecutul şi, prin el, pe noi înşine. Criticii gene-raţiei 2000 care cred de cuviinţă că aceste opere merită să fie uitate dovedesc iresponsabilitate. Ele reprezintă o moştenire demnă de respect. Şi nu le putem opune mai nimic din literatura recentă, oricât ar fi de îndrăzneaţă sub anumite raporturi, dar al cărei spirit civic este inexistent şi care nu se adresează părţii celei mai consis-tente din fiinţa noastră. (Motivul pentru care nu i-am acordat un capitol, cum n-am acordat în general scriitorilor care au debutat după 1989, n-are însă nicio legătură cu această observaţie generală. Există în ultimii ani destule scrieri notabile şi promiţătoare. Dar e nedrept a decide însemnătatea individuală a unor autori foarte tineri, care pot rezerva surprize, iar despre un trend general e prea devreme a vorbi.)
Experienţa scrierii unei istorii a literaturii este incomparabilă şi, de fapt, este una dublă: nu doar aceea, la care m-am referit, legată de conjuncturi şi de hazard. A citi întreaga lite-ra-tură în ordinea apariţiei operelor care o con-stituie, ca şi cum le-ai deveni contemporan, dar situat fiind totodată într-un punct de vedere ulterior, care îţi permite să-i cunoşti viitorul, reprezintă esenţa însăşi a lecturii literare. Care constă, de fapt, într-o relectură. Ştim de mult: noi nu facem decât să recitim. Dialogul per-ma-nent al cărţilor (citindu-l, de exemplu, pe Eminescu după ce l-am citit pe Arghezi şi
pe Arghezi după ce l-am recitit pe Eminescu)
şi raportul permanent dintre standardele inte-lectuale şi estetice ale epocilor în care cărţile au luat naştere sunt condiţia sine qua non a înţe-legerii lor corecte şi profunde. Literatura este un concert ai cărui solişti au nevoie de toată orchestra şi care, la rândul ei, are nevoie de un dirijor. Acest din urmă rol revine criticului de ieri şi de azi, care nu citeşte pur şi simplu o partitură, ci îi dă o expresie artistică personală. N-o creează, dar o reinventează. Nu e la mijloc niciun orgoliu. Aşa cum arăt în postfaţa inti-tu-lată Nostalgia esteticului, literatura, în înţelesul modern, apare în Renaştere, odată cu biblioteca, necesitând înlocuirea Cărţii unice şi sacre cu mulţimea de cărţi profane, şi odată cu dezvol-tarea în individul uman a unui al şaselea simţ, acela pentru istorie, care nu mai este natural, ci rod al unei anumite abordări a culturii. În felul în care noi o concepem astăzi, literatura există de când există conceptul de istorie a literaturii (chiar dacă genul ca atare e mai recent şi de origine didactică). Experienţa esenţială a scrierii unei istorii a literaturii constă, în definitiv, în a reinventa, făcând calea întoarsă dinspre viitor spre trecut, originea şi dezvoltarea literaturii înseşi dintr-un anumit loc şi dintr-un anumit timp. După puterile proprii şi ale literaturii înseşi. Un istoric al literaturii japoneze şi-a intitulat întâiul volum, din trei, Prima mie de ani. Ca istoric al literaturii române, trebuie să mă mulţumesc cu subtitlul general Cinci secole de literatură.