vineri, 13 februarie 2009

Eugen Tugulea

Confesiunile unui actor

"Alături de Mircea Bradu, a rostit câteva cuvinte şi Elisabeta Pop, care a fost secretară a Teatrului de Stat Oradea. Ea a prezentat cartea actorului Eugen Ţugulea, “Unele mărturisiri…”, urmată de regizorul Sergiu Savin, care şi-a exprimat “convingerea absolută că această carte reprezintă cu adevărat existenţa autorului” şi că ” Eugen Ţugulea a profesat întotdeauna adevărul uman şi artistic”.

Evenimentul a coincis cu împlinirea de către actor a frumoasei vârste de 77 de ani, Mariana Neagu profitând de prilej petru a-l felicita. ”Este un om sincer şi direct”, a spus actriţa, afirmând totodată că îl apreciază pe Eugen Ţugulea pentru că nu s-a plecat niciodată în faţa cronicarilor, “apărând actorii, teatrul, precum şi liniştea din teatru”.

Eugen Ţugulea a fost invitat de către Elisabeta Pop să recite poezia cu care a intrat, în tinereţe, la facultate, ceea ce actorul a şi făcut, prompt, demonstrând o memorie de invidiat în recitarea poemului “Zoia” de Vladimir Colin. Despre cartea sa, Eugen Ţugulea a spus cu modestie că ea conţine “nişte confesiuni ale unui, atât cât am fost, actor”." (Alexandru Seres)


INTERVIU CU EUGEN ŢUGULEA

ACTOR LA TEATRUL DIN ORADEA

Dimitrie BĂLAN

Grafica de Roca


„Pe drumul aspru dar frumos al artei scenice”

Cunoscutul şi îndrăgitul actor al scenei orădene, Eugen Ţugulea, s-a născut la Vaslui în 1931. A început studenţia, în 1951, la Cluj, la Facultatea de Teatru şi a încheiat-o patru ani mai târziu, la Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I. L . Caragiale” din Bucureşti. În 1955 a fost repartizat la tânărul Teatru de Stat din Oradea, împletindu-şi destinul artistic cu cel al instituţiei pe care a slujit-o cu dragoste şi devotament până în zilele noastre neîntrerupt. Îi urăm să continue cât mai mulţi ani de aici înainte să-i fie, nu aproape, ci parte. Şi aceasta pentru că aici, la teatrul orădean, a fost arhitect şi constructor, a fost trup şi suflet. A dovedit şi vocaţie managerială, fiind în două rânduri, director. A jucat 139 de roluri şi a montat în calitate de regizor, nouă spectacole la teatrul orădean, precum şi încă treizeci la alte teatre profesioniste sau de amatori; a dat trei recitaluri de poezie, a instruit numeroase echipe de teatru, a devenit dascăl de teatru atât la Şcoala Populară de Artă, cât şi mai recent, la Facultatea de Muzică, specializarea Arta Actorului, a Universităţii din Oradea. De asemenea, a lucrat şi lucrează, în calitate de profesor şi regizor, la invitaţia Asociaţiei Culturale a Românilor din Ungaria, cu echipa de teatru de amatori, de expresie română, în ţara vecină. Săptămâna trecută, Eugen Ţugulea a trăit un eveniment deosebit, fiind sărbătorit la Casa de Cultură a Municipiului, pentru întreaga sa activitate închinată scenei, în cadrul ciclului „Pro Meritis”, sub genericul „Eugen Ţugulea – o carieră artistică de prestigiu”. Venerabilul actor a trăit momente emoţionante în mijlocul unor prieteni şi spectatori care îl preţuiesc ca om şi ca artist, împreună cu familia sa. Cu această ocazie, maestrul Eugen Ţugulea, a avut amabilitatea să acorde un interviu pentru revista „Impact”.

Eugen Tugulea- Maestre Eugen Ţugulea, nu împlineşti acum o cifră aniversară rotundă şi totuşi, eşti sărbătorit, ai primit o Diplomă „Pro Meritis”…

- Poate că e greu să le potriveşti pe toate… Într-adevăr, abia anul viitor împlinesc cincizeci de ani de carieră, iar peste doi ani voi aniversa şaptezeci şi cinci de ani de viaţă. După cum vezi, treburi… rotunde.

- Oricum, orice prilej nu trebuie pierdut când e vorba de sărbătorit ceva… Nu te superi că o iau aşa, în şagă?

- Românului îi stă bine cu gluma…

- Chiar aşa. Se spunea altădată că „din tot Lagărul Socialist, România era… baraca cea mai veselă”.

- Adevărul este că nu am acceptat sărbătoriri nici la 25 de ani, nici la 40 de ani de carieră, nici la 45, nici la 70 de ani de viaţă… Ar suna ca o despărţire şi nu vreau să mă despart de nimeni… Am şi eu chichiţele mele. Dar mi s-a propus acum, la aniversări ne rotunde, Diploma „Pro Meritis” şi am acceptat. Mai ales că în ultimul timp am tot fost nominalizat pentru diverse distincţii şi onoruri şi am tot ieşit pe locul doi. La titlul de Cetăţean de Onoare, la îndemnizaţie de merit la nivel naţional, la mai ştiu eu ce… Şi tot pe locul doi. Şi acum dacă mi s-a propus, m-am gândit să nu mai fac pe „Gică contra”… Fie şi „Pro Meritis”. Şi a fost. Sincer să fiu, am trăit momente pline de emoţie şi bucurii. Ei, aşa am ajuns şi eu odată pe locul I.

- E moment de bilanţ?

- Nu-mi plac bilanţurile, nu-mi plac despărţirile. Eu sunt pensionar. Trăiesc din pensie. Dar nu pot sta locului, trebuie să fac ceva… Sunt unii care încă înainte de primul cupon de pensie, stau să se odihnească, mai întâi o lună, apoi un an, apoi trei ani, apoi… definitiv. Munca mă face să rămân sănătos…Când n-am fost director, am scris o carte de regie pentru artiştii amatori. După pensionare, am fost rugat de dl. rector, pe atunci, Teodor Maghiar, să predau la facultate. Prezentând la Centrul Cultural Român din Budapesta, recitalul Eminescu, am fost solicitat de Asociaţia Culturală a Românilor din Ungaria, să înfiinţez şi să mă ocup de o echipă de teatru de amatori a elevilor români din Gyula. Am montat acolo „Un pedagog de şcoală nouă” şi „Five o’clock …” de Caragiale. Aşa că nu pot să stau inactiv.

- În economia de piaţă, prestaţiile se plătesc, nu?

- Am depus multă activitate culturală cu amatorii, am făcut recitaluri şi niciodată n-am cerut bani. Fireşte că n-am refuzat când mi s-a stabilit o tantiemă. Se ştie că pensia este cum este… Ce am primit într-un an întreg de la asociaţia de la Gyula nu mi-a ajuns nici măcar să-mi fac o reparaţie mai substanţială la maşina cu care făceam deplasările acolo.

- Ce rol ai îndrăgit cel mai mult?

- E greu să răspund. Dar parcă am îndrăgit cel mai mult rolul bătrânului profesor Butnaru, rol de compoziţie, din „Nota zero la purtare” de Octavian Sava. Eu eram foarte tânăr pe atunci, şi după spectacol, când m-am întâlnit cu câţiva spectatori, aceştia nu voiau să creadă că eu am fost interpretul… Am avut şi nereuşite. De pildă, rolul lui Mihai Viteazu, pe care îl consider un eşec. Am visat să-l joc pe Ştefan cel Mare, dar nu mi-a fost dată de soartă această bucurie… Cine ştie, poate voi prezenta un fragment din „Apus de soare”, cu prilejul împlinirii unei jumătăţi de mileniu de la moartea Marelui Voivod.

- Spui că nu-ţi place inactivitatea. N-ai de gând să-ţi scrii memoriile?

- N-am să fac asta niciodată pentru că ar suna ca un gong final. Şi nu mă grăbesc spre el.

- Este importantă diploma primită acum?

- De la ea am pornit, mi-ar place să încheiem tot cu această diplomă… Nu ştiu cât de bun am fost, cât de slab am fost sau cât de mediocru am fost… Dar faptul că nişte oameni au venit aici să participe la bucuria mea prilejuită de acordarea Diplomei „Pro Meritis”, este lucrul cel mai important pentru mine, pentru viaţa mea, ca şi diploma însăşi, certificând faptul că nu am făcut degeaba umbră pământului. (Dimitrie Balan- revista Agero)


Niciun comentariu: